Monday, May 27, 2013

Ionuț Ionescu





Nu mai ştiu să ajung de la un gând la altul
de multe ori greşesc străzile
văd înaintea mea un schelet proiectat pe sticla mată
desfăcută fâşii între stâlpi de oţel
O dimineaţă fără soare cu capul în jos
alunecă între mine şi începutul neterminat
de unde mă priveşti din ce în ce mai puţin



Vreau să mă vadă cineva cum ridic mâna
şi să urle într-un vid incolor
Nu ţi-am găsit corpul
nu mai scrie
ascultă
faţa ei e întoarsă în pasăre


Văd cum timpul se scurge din streaşină
Am călcat în umbră şi m-am rostogolit într-un câine
pielea se întinde către noapte
aproape ieşită de sub degete
se aude un cal plecând
Părul îţi cade încet peste lună


Sunt un ciocan lucios pe amândouă părţile
rezemat în aer ca un clopot
se izbesc aproape de margine cărămizi
care au fost oameni
Vreau să mă îmbrăţişez invers
cu sabia aşezată sub cap



Mi-au slăbit venele în aşteptare
mă vedeam ridicat prin oase ca un gol
rămas între ferestre
M-am gândit să caut unde am pus mâna ultima dată
pe o deschidere lovită de întuneric
aşa cum îl înghiţeam încet
neiubind
am coborât pe lângă mandibulă
acolo ceva ca un fel de rouă mi s-a pus pe degete
dar am cuprins cu teamă linia umerilor
şi am făcut un arc între mine şi moarte


Mai aproape de corp
zgâlţâită în pereţi
cum soarele cade felii pe o bucată de carne
nemestecată cu umbră
cred că e spre marginea mea de ieri
Îmi vine să îmi dau cu capul de iarbă
să o fac alta din tot ce nu e
şi să plec


Timpul merge pe bicicletă
e tăiat în cerc
în spatele orelor nevăzute se deschid sertare
singure şi aşteaptă
Lumina cade peste animale care plâng
se lovesc unul de altul la ţărm
ca nişte ambarcaţiuni fără pasageri
cu motoarele oprite în atingerea elicei cu aerul 



A strănutat
apoi a vorbit altfel
nu putea să zâmbească
Am coborât cu tatăl meu pe scări
una era mai înaltă ca aerul
dar l-am acoperit cu umbra
eram în sala maşinilor şi el a ieşit încet
fără să aud cum se închide uşa

No comments:

Post a Comment